 |
 |
,, E o superbă întâlnire cu poezia, chiar dacă traversăm cu toţii vremuri nepoetice...Paradoxal, eu aş fi tentat să văd în această carte un strigăt împotriva singurătăţii... Iată, aşadar, câteva premise pentru a aşeza discuţia noastră pe acest teren, fiindcă Elena Ştefănescu trăieşte, la rându-i, în aşteptare, ţine timpul de vorbă, cum ne avertizează, se vrea, poate, chiar o Penelopă, care ţese pânza aşteptării şi constată, oarecum resemnată, că, iată, în jurul nostru se mai trăieşte . Este un vers emblematic, pe care aş dori să-l comentez, este undeva risipit în volum, poeta avertizându-ne că intenţionează să-şi orânduiască singurătatea ,oferindu-ne băi reci într-o mare de vorbe goale. Poezia Elenei Ştefănescu este o poezie cu mesaj limpede, câteodată aforistică . În fond, poeta propune o navetă între întrebările esenţiale, care vizează rostul omului în lume, încorporat, fireşte, de o nebuloasă şi o intrare oarecum agresivă într-un timp concret, aşezând banalul sub lupă, studiind derizoriul , acele destine paralele în care e determinant un zbor numit speranţă. Jocul iubirii e un joc infinit, poezia e chiar eternitatea în versurile Elenei Ştefănescu, iar iubirea se promite, undeva, dincolo de linia orizontului. Suflet tânjitor, asaltat de îndoieli, de mari nelinişti şi mai ales de interogaţii, nu degeaba s-a spus despre poetă că este o fiinţă interogativă, ea ne propune, în pagină, un suflet pătat de doruri, se roteşte după astru şi ştie să fie, când e nevoie, şi sarcastică. Iubirea, în credinţa Elenei Ştefănescu, este ocrotită de religii. Dacă Elena Ştefănescu debuta în 1980, a urmat un deceniu de linişte, de pauză editorială, care, fireşte, bănuiţi, este un deceniu de acumulări. Probabil un frison al recuperărilor a încercat-o în anii din urmă, în consecinţă, anul trecut, a fost prezentă, pe piaţa noastră literară, cu trei titluri... Este o zi fericită astăzi, se apropie şi primăvara, poeta ne-a avertizat că a semnat pactul cu albastrul şi am credinţa că la întâlnirea noastră sufletele cu adevărat înfloresc.”( Adrian Dinu Rachieru )
,, Lectura versurilor unor scriitori din epoci diferite lasă impresia că, mai ales poeţii, şi-au rezervat un anumit spaţiu de recul faţă de actualitate. Ei rămân contemporani cu timpul lor prin sensibilitatea specifică şi reţelele tematice, ca şi prin viziunea personală asupra lumii...
Există însă epoci istorice traumatizante, cum este şi aceea în care trăim, când agresiunea unor evenimente asupra conştiinţei este mult mai mare decât în vremurile obişnuite. În asemenea împrejurări, poeţii intră în actualitate cu antenele deschise, transformându-se în conştiinţe-pozitive, în raport cu situaţii limită, aglomerate într-un timp relativ scurt.
Aşa s-a întâmplat cu Alecsandri, Coşbuc şi Goga, la vremea lor, aşa se întâmplă şi astăzi, când poetul nu este o simplă conştiinţă-oglindă, ci o conştiinţă critică. Împulsionat de reveriile şi idealurile sale, frustrat adeseori de anumite speranţe fundamentale, poetul intră sau iese din timpul concret, se apropie sau se distanţează de spaţiul real de referinţă, aşa cum se poate retrage în sinele său cel mai profund sau se poate dezmărgini ca o adevărată conştiinţă planetară.
Este timpul să mărturisesc că aceste reflecţii succinte mi-au fost prilejuite de lectura versurilor Elenei Ştefănescu. Autoarea se lasă ispitită atât de unele întrebări esenţiale privitoare la rosturile omului printre oameni, cât şi de unele adevăruri fundamentale, care scapă atenţiei fiindcă au devenit nişte locuri comune ale existenţei noastre cotidiene. Lirica prefenţială cultivată de Elena Ştefănescu este reflexivă, aforistică, uneori apodictică. Şi dacă Lucian Blaga afirma în Discobolul că adeseori filozofii răspund la întrebări pe care le-au pus copiii, versurile autoarei unor volume apărute pe parcursul timpului, cum sunt Casa din subconştient (1994) sau Doi de treflă (1994), confirmă aceeaşi ipoteză posibilă a poetului.
Lectura unor volume ca Poeme drăcești (1995) şi Rugă pentru Vatican (1996) demonstrează, pe de o parte, faptul că Elena Ştefănescu este o autoare extrem de prolifică, pe de altă parte ne permite s-o asemănăm cu o trestie gânditoare, în sensul pascalian, întelegând prin aceasta atât măreţia fiinţei umane, cât şi stările sale de aporie.
Fiecare structură verbală din lirica Elenei Ştefănescu funcţionează ca un silogism simplu sau dezvoltat. În această perioadă, când mulţi poeţi din generaţiile tinere închid mesajul textual prin diferite trucuri de sorginte deconstructivă, autoarea Casei din subconştient cultivă o poezie transparentă, lipsită de mari ambiguităţi. Fluxurile verbale ale stărilor de conştiinţă ajung la cititor fără nici o tentativă de distorsionare voluntară. Nu pot descifra în spatele acestui gen de discurs literar un program, elaborat după vreun model literar. Elena Ştefănescu are un instinct poetic, o intuiţie care-i dirijează scriitura prin discrete pulsiuni afective.
Pentru această autoare discretă, fără stridenţe, admiraţia pentru poezie se aude mai tare, fiindcă pare a fi un superlativ al existenţei sale :<< Mă înclin/ În faţa poeziei/ Ca în faţa eternităţii/ Ciclic exist/ Cu superba-mi încredere/ În metafora Elegiilor >>(Îngenuncherea salciei)
...Trăind într-un ,,câmp magnetic”, băutoare de ,,apă magnetică”, Elena Ştefănescu nu a eliminat erosul din acest spaţiu literar al atracţiei universale.
Anesteziată faţă de melodrama lirică sentimentală, autoarea introduce în puţinele sale poezii de dragoste un aer de puritate virginală, un joc al sugestiilor energizante, o savoare tandră a întâlnirii cu elanul vital.
El este un vârtej, el este un drum spre împlinire şi adevăr. Din nou, versurile devin aforistice, ca un mod de enunţare a unei legi universale :<< Jocul iubirii/ E jocul infinitului/E jocul nostru >> (Jocul iubirii)
... O dată cu Ruleta tranziţiei, Elena Ştefănescu coboară în mod temerar în cotidian, în marea junglă a vieţii noastre actuale...
... Elena Ştefănescu a trecut prin filtrul gazetăriei şi al prozei, fapt ce o creditează pentru abordarea unor astfel de teme. Discursul literar se prozaizează în mod firesc, colţii pamfletului şi ai satirei ies în evidenţă. Austeră, poezia se transformă într-un apel la starea de veghe a conştiinţelor adormite : << Să jucăm/pe aşii/ieşiţi din/rădăcinile noastre/în putrefacţie/Mirosul norocului/ se-ntinde/ ca o seară/cu vicii ascunse/ şi gustul picant/al ruletei/ ne ajută/să uităm străzile/şi nestatornicia vântului... >> (Seri în tranziţie)
Cuvintele se îngroaşe sub ochii noştri, versurile ascund / arată faţa actorilor ce populează societatea românească, transformată în junglă. Negaţia se transformă în afirmaţie :
<< Numai scepticii/ nu cred/ că reptilele/ pot folosi/ Ruleta tranziţiei >> (Ziua reptilelor)
.... În pofida rolului acordat de poetă hazardului pe scena istoriei, unde oameni joacă diferite roluri, ea se declară o adeptă a spiritului raţional : << Rămân tributară/Unei singure fiinţe / Nici Socrate/ N-a aflat prea multe / Despre gramatică şi limbaj >> (Nici Socrate) ...
... Oricum, întreaga creaţie lirică a Elenei Ştefănescu lasă să se observe că autoarea pune un accent mai mare pe gramatica gândirii, pe << silogismele amărăciunii >>, cum a spus Emil Cioranu, decât pe misterele limbajului “. (Romul Munteanu)
Tot în 1997 apare cartea Una sută una poeme – Colier de lacrimi, la editura “Curierul Dunării ” a criticului literar Aureliu Goci. ,, Poemele, fiecare în parte, inspiră ideea de lacrimi pentru idei profunde, ca şi pentru bucurii plenare, iar toate, laolaltă, alcătuiesc << colierul >> pe care autoarea îl dăruieşte cu aleasă generozitate tuturor celor care încă mai cred în poezie. Elena Ştefănescu, aşa cum mărturiseşte în prefaţa cărţii, s-a străduit să aştearnă << cărămidă lângă cărămidă, construind o casă mare cât universul fiinţei umane, în care fiecare să umble desculţ şi dezbrăcat de prejudecăţi, în care fiecare om să joace, să muncească, să iubească, să cânte şi să audă ecouri din şi în toate urechiile lumii >>. Frumos, teribil de frumos ! “ (Aurel Brezeanu)
|
|