Visam că eram pe altă planetă, unde nu existau copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe, sexe .Ca atare nici sex. Plutea, în așa-zisa atmosferă a lor, îndrăgostirea. De altfel, atmosfera lor se numea îndrăgostire. Ei nu respirau aer, ci îndrăgostire. Toți erau îndrăgostiți de toți și de tot ce-i înconjura. Pentru că, acolo, eu eram unicat, nu numai ființele mă priveau cu îndrăgostire, ci și lucrurile. Întrucât trăiau sub o atmosferă numită îndrăgostire, luaseră aspectul ei. Te priveau melancolic, pierdut în zare, era un fel de auroră , care eram, de fapt ,eu. Eu eram zarea, eram aurora lor. .Mă străbătea ,ca un fulger ,un sentiment de stânjeneală, deși nu acesta era cuvântul potrivit. Acolo nu erau cuvinte ca acestea pe care le putem scrie sau desena, era o adiere de miresme , ce-ți șopteau tot ce doreai să știi. A venit spre mine o briză de mirosuri , ce se derulau ,muzical ,în ritm de dans pe gheață. Sub acoperișul îndrăgostirii, împreună cu toți acei îndrăgostiți (ființe și lucruri), eram o adolescentă ce încarnează exemplar îndrăgostirea. Cântatul cocoșilor m-a trezit la realitate. M-am trezit să aflu că e 1 mai și că aici pe acest pământ(strămoșesc) se sărbătorește munca. Nu oricum, ci cu „pomeni electorale„, cu muzică foarte zgomotoasă, ce în loc să elibereze endorfina, distruge neuronii, câți or mai fi rămas de prea multa suferință din jur. M-am trezit brusc, întrebându-mă, ce ar fi viața mea fără vise.
Elena Ștefănescu