Un vânt foarte puternic m-a dus (condus) la un vernisaj de pictură la Căminul Artei. Doi mari artisti români sărbătoreau expunerea muncii lor de-o iarnă. Era primăvară.Vântul măturase de mult zăpada, acum făcea repetiție cu petalele florilor din copaci. La galeria Căminul Artei, la etaj, venise foarte multă lume. Mult prea multă pentru un vernisaj de pictură. Cineva îmi șoptea (auzeam doar vocea) că a venit vremea acțiunilor culturale. Pictorii chiar își doreau o împletire a activităților culturale în demersul lor, dar nu s-a realizat, pentru că…Pentru că. Oameni de cultură, oameni de artă, oameni bogați erau acolo…Nu știu cum, dar se deosebeau unii de ceilalți. Ați dori să adaug: prin îmbrăcăminte și parfum, dar nu era așa. Deja în sala de expunere plutea un parfum suav emanat (nu vă place cuvântul, tocmai de aceea îl folosesc) din tablourile pictoriței. Foarte multe și atât de reușite încât păreau ireale. Doream să le ating întru a mă convinge că există cu adevărat și nu reușeam. Florile din ele veneau si plecau lăsând în urma lor mirosuri, tandrețe, sensibilitate, dorința peremtorie de a te întoarce la natură (dar vai sau of unde e natura cea îmbietoare?). Acuarele aproape de perfecțiune, linii trasate cu laserul, imagini sub lupă sau, mă rog, un aparat modern care mărește de câteva ori, flori derulându-și înflorirea sau arătându-se în splendoarea lor sau ascunzându-și misterul sau transformând culoarea în ceva ce în viața de dincolo de vis nu poți să vezi. să percepi. Nu ți se arată. Multe flori, diferite flori, singure ori singulare, mărețe în simplitatea lor. Pictorița, ea însăși o floare, cu fustă înflorată, cu floare la ureche, precum tinerele fete când ieșeau la horă, cândva, pe aceste meleaguri. Deodată, florile au dispărut din rame și au făcut o grădină de flori în casa unui om din acea grămadă de oameni veniți acolo să se bucure. Un om bogat, în dolari, am zis eu cea mai bogată de acolo(spiritual). Având acea grădină de flori, am gândit ,căci și în vis poți gândi, primea si el bogăția mea, bogăție spre care nu prea mai aleargă nimeni în zilele noastre.
Într-o pajiște de flori, un bărbat bine, cu barbă, îmbrăcat în costum de jokeu (probabil de la vreun muzeu pentru că de foarte de mult timp, pe tărâmul acesta, nu se mai dă atenție performanței minunatului animal numit cal ) își strunea caii expuși pe pereții galeriei de artă. Cai în luptă(desen), eu credeam că se iubesc, dar ei se băteau ,precum cocoșii(lor li se dă mai mare importanță în luptele electorale),se mușcau de fapt. Mari și mărețe tablouri cu cai, de diferite rase,în diferite ipostaze, herghelii sau singurătăți cabaline. Extraordinari. Ei chiar vorbeau, ca-nrt-un vers popular,”murgul paște și nechează sau murgul paște și oftează”,cules pe la 1800, tot de pe acest teritoriu, într-o zonă în care ascultând ”Balada”vezi cai alergând printre copacii înfloriți. Îmi vorbeau, fiecare avea ceva de spus, chiar dacă maestrul le arăta cravașa, să nu cumva să dezvăluie secretul creației. Unii așteptau să fie călăriți, alții să li se pună căpăstru, mânjii să crească, să alerge în libertate sau dupa libertate. Unii în buiestru, alții în galop, herghelii pentru trap, toți pur-sânge pictural. Mi s-au derulat, în fracțiuni de secundă, versurile Elenei Ștefănescu(eram eu!nu eram eu!):„Se așterne toamna/ peste herghelia Mangalia./Vântul duce frunzele spre Mare,/încercându-i destinul coloristic./Caii pasc și nechează în libertate./Doi s-au desprins de grup,/alergând a împerechere./Ei simt duminica în iarbă./Roua are iz de sărbătoare./Îmbătați de soare și nașteri/își ocrotesc mânjii/încercuindu-i cu iubire./Frunzele de salcâm dau culoare /iubirii de toamnă./A căzut toamna peste herghelia Mangalia./Caii veghează în libertate./S-au așezat valuri-valuri,/preludiu la zgomotul mării/ ce se zărește atât de aproape de ei,/Zei ai pământului/scoși din Olimp pentru noi,/în stare de prietenie și dialog.”
Nici n-am avut timp să sting amintirea, că au ieșit din rame și, ca în vremuri apuse la noi, au intrat în diferite case, așezându-se pe pereți, nemaiașteptând hrana, ci hrănindu-și, la rândul lor, noii stăpâni. Pictorul, maestrul lor, trist și vesel, nu-mi dădeam seama, flutura cravașa, ca semn al bucuriei că s-au vândut lucrările sau ca semn al tristeții că l-au părăsit după ce le-a dat viață. Pentru că așa era, în visul meu ,ei chiar aveau viață.
A mai rămas „Potcoava fără cai”, tot a poetei Elena Ștefănescu: „Vino!/ numai noi știm/când trebuie/ să ne doară capul/pentru destinele cailor./Numai noi/transformăm praful/de pe coama calului/în metaforă./Numai noi știm/să plângem/ sacrificarea cailor/întru progres./Vino!/să-ți vezi zborul/călcat de valurile mării,/să-ți alunece nisipul/printr-o clepsidră/cu cinci degete,/în inegalitatea/timpului pierdut./Ți-am trimis o potcoavă/ să te întâmpine cu noroc/când te ating supărările./Îmi luminează/o liniște, sufletul/ prin gând exiști/acum, aici/lângă zborul cailor/peste atâtea obstacole.”
Și caii s-au dus acolo unde se fabrică valuta, poate pentru a le aduce aminte celor cu afaceri multe și profitabile că sufletul uman are nevoie de frumosul creat de cei aleși, pentru că cei aleși sunt cei ce dau viață lucrurilor și ne fac să visăm frumos chiar și cu ochii larg deschiși în măreața lumină a Soarelui.
După dispariția florilor, a cailor, a bunătăților lumești de pe mese, a licorii lui Bachus și a altor licori, au plecat și oamenii. De fapt, acolo, la masa ospățului, nu-i mai deosebeai, toți se înfruptau din ce aleseseră ,pentru ei, pictorii. Privindu-i, dintr-un colț ascuns(ei nu mă vedeau pe mine), eram ultimul tablou rămas în Căminul Artei. Mi se părea că văd Cina cea de taină sau alte cine pe care nu le-am văzut nici în cele mai lungi vise. Vorbeau, dar parcă nu vorbeau, mâncau, dar parcă nu mâncau, beau, dar parcă nu beau, invidiau, dar parcă nu invidiau, se extaziau, dar parcă nu se extaziau, se mirau, dar parcă nu se mirau, fumau, dar chiar fumau pentru că se pierduseră, deja, într-un nor de fum. Și au plecat cu norul, lăsându-mă pe mine tablou într-un ungher ascuns. Pusi (motanul meu solar) a venit să-mi miaune la ureche. De adevăratelea. Dorea micul dejun. Jucându-mă cu Pusi mi-am dat seama că se făcuse de mult ziuă. În amintirile din aburul cafelei, visul a rămas vis, pierzându-se în galaxia de pe ecranul laptopului. Cu câteva zile în urmă, eu chiar participasem la un vernisaj la Căminul Artei(etaj) și chiar văzusem, într-un fel asemănător, acea expoziție și pe autorii ei, buni prieteni, soții Elena Gabriela Drăghici și Ion Drăghici.
Elena Ștefănescu