Tocmai se plângea doamna care supraveghează bunul mers al justiției că sistemul e prea aglomerat. Cred că are dreptate, cred că așa este, pentru că legile sunt făcute în așa fel încât să se producă aceasta aglomerație. De ce n-am sta la coadă la procese întru a duce mai departe obișnuința? De ce se plâng magistrații de un volum foarte mare de muncă? Deoarece oricine din acest teritoriu poate da în judecată pe oricine ,numai pentru faptul că nu-i plac ochii, urechile, dinții, măselele de minte etc etc. Unde este defecțiunea? În organizarea sistemului judiciar sau în conceperea legilor? Chiar,unde? Cine a făcut legile? Cine le face? Cine dorește mii de ieșiri pe lângă lege? Cine dorește să se îmbogățească din procese sau în procese sau pe lângă procese?
Am avut un vis. Locuiam într-un stat fără legi scrise, fără magistrați, fără avocați, fără procurori, fără minister al justiției, fără consiliu superior al magistraturii, făra denea, fără,fără, fără…Nimeni, dar nimeni din acel stat de vis nu câștiga bani împărțind dreptate sau dreptatea. Ideea visului era că dreptatea nu poate fi făcută de oameni. Când le spuneam ce-am pățit eu cu pământul pe Pământ, credeau ca derulez un vis. Intrasem în două vise. Visam că toate acestea se întâmplă aevea și încercam să le explic celor din vis că ceea ce le spun nu este un vis. Că mi s-a întâmplat de-adevăratelea. Că o justiție în tranziție a făcut posibil ca aceste minuni ,pentru cei din lumea visului meu, să se întâmple în lumea mea reală. Oamenii cu care m-am întâlnit în acest vis zâmbeau continuu, afișau o fericire după care noi, în lumea din afara visului, alergăm până la capătul vieții noastre și nu știm dacă am atins-o vreodată. Se mirau, precum curcile unei adolescente din sud și mă îndemnau să vorbesc, să vorbesc. Le plăcea limba română, ziceau că e muzicală. Îmi cereau să le spun întâmplări reale, cu genericul: a fost odată. Așa mi-am golit sufletul de suferință, spunându-le această tristă poveste .
A fost odată în București, România, Europa, planeta Pământ, Calea Lactee ,că de n-ar fi fost nu v-aș fi povestit. A fost o poetă. Și-a cumpărat o casă în centrul orașului București, capitala României intrată în Europa, în NATO, prietenă cu America, în curs de reîmprietenire cu Rusia etc etc. Președintele țării se delimitase de comunism, dar Țara, care fusese aruncată fără voia ei, și în comunism, și în tranziție, și în capitalism sălbatic, plutea într-o mlaștină ideologică, de nu stiai să-ți alegi cuvintele când erai întrebat în ce țară trăiești. Nonvalorile luaseră locul valorilor, devenind valori efemere. Banul era stăpânul tuturor, deși se devaloriza din minut în minut.Se punea mare accent pe prostioare politice, pe silicoane, pe blonde cu silicoane, pe brunete cu botulism, pe îmbrăcăminte impusă de foști croitori, cismari sau manechini, pe hoții cei mici, cei mari erau deja bogații țării, pe manele și maneliști, pe minorități, pe omoruri, pe violuri, pe incest, pe sex, cu problemele sale cu tot…și pe câte și câte astfel de lucruri. Scriitorii mureau unul după altul, nu plecai de la înmormântarea unuia că venea vestea morții altuia. Suflete sensibile, greu de integrat într-o astfel de societate. Se dusese vremea consumului spiritual, a intelectualilor de rasă. Valuta era la modă. Bogații vremii erau niște caricaturi, văzându-i, nu-ți venea să crezi că au avut sclipirea furtului cel mare întru îmbogățire imediată și de necontestat. Dacă-ți permitea-i să te legi de ei, te urmăreau mașini ciudate, te amenințau în presă, la televiziuni, îți înscenau tot felul de măgării. Dar despre toate acestea în visul: Cum se fură o bancă? Paranteza descrierii societății în care a fost odată o nedreptate trăită la nivel maxim s-a încheiat.
Așadar poeta și-a cumpărat o casă ,cu o curte prin care mai treceau niște vecini îmbogățiți bine după revoluția din 89. Pe sistemul descris mai sus, bineînțeles. Acestor tipi cu bani, cu mulți bani, li s-a pus pata pe curtea poetei. Considerând că poeții mai mult visează decăt acumulează sau că mor curând sau cu rândul ,au dorit să și-o însușească gratis, prin justiție. Au făcut tot ce este neomenește posibil s-o obțină. Într-un lanț al corupției generalizate, au obținut tot felul de acte: de la funcționari corupți, de la notari corupți, de la cadastriști corupți, de la experți judiciari corupți. Treaba cu expertul cu ruleta, nedreptate crasă, luată ca literă de lege de un judecător a umplut paharul șirului de șicane și nedreptăți. Poeta a scris, într-un cotidian central, un strigăt de disperare. Credeți că a fost cineva mustrat? Aiurea! Un mare avocat din acest teritoriu a citit articolul, s-a revoltat și a preluat procesul. A câștigat apelul, procesul se rejudecă, curtea îi revine proprietarei, dar au trecut deja șase ani. Sase ani de întrebări fără răspuns, de insomnii, de nervi întinși la maximum, de deznădejde, de zile și nopți fără cuvinte, de probleme create de minunatele legi ale acestei țări, de sistem juridic defect cu oamenii săi vechi și noi (conform zicalei:la vremuri noi, tot noi), de câte altele și de câți alții pe care aș vrea să-i uit într-o clipă, dar nu se mai poate. Uitasem să le povestesc, dar ei știau tot, mă provocau doar pentru frumusețea poveștii. Despre cum un funcționar de la arhivă a ascuns șapte luni dosarul, pentru a mai lungi procesul, fiindcă așa doreau oamenii-neoameni. Ei văzuseră pe internet articolul:Alo, justiția română. Într-un fel povestea s-a terminat, dar eu, omul implicat în această poveste, am obosit atât de mult încât nu mai suport plânsul celor din sistemul judiciar. Simt cum mă atacă personal, cum lucrează pe față, fără rușine, la deteriorarea sistemului meu nervos. N-ar fi mai bine(gândesc) să lucreze la o reformă (ceva acolo) întru a nu se mai întâmpla atâtea anomalii, despre care mai citesc și eu pe ici pe acolo. Am povestit doar una, trăită la maximum, întru a nu-mi obosi pubicul. Și cum toți, absolut toți, ascultau înmărmuriți, deodată, în cor, au început o simfonie erotică dedicată nedreptății ce mi s-a făcut pe un teritoriu în care oamenii cred că pot împărți dreptate. În acea simfonie m-am trezit. Creierul meu elimina hormonul fericirii, probabil chiar ascultasem simfonia unei alte galaxii. Așa , mi-am zis , se mai poate supraviețui.
Elena Ștefănescu